Hei!
Gânduri bune,
În ultima perioadă am fost mai mult la volan și am observat cu ușurință comportamentul semenilor mei. Am văzut, am știut să conștientizez reacțiile lor, iar mai apoi am încercat să le transform în povești, aici pe blogul personal. Fac asta cu speranța că vom învăța din greșelile altora înainte de a fi nevoiți să învățam din ale noastre. Eu unul am învățat, fiindcă am văzut cum el a renunțat fix înainte de succes.
Povestea de astăzi e una simplă care s-a născut în urma unei așteptări. Da, de obicei când aștepți după ceva anume ochii-ți aleargă în mai toate direcțiile aruncând privirile curioase spre fiecare vietate care mișcă.
Apropo…știați că la ora 18:30 vine trenul?!? 🙂
Poate voi știați, dar eu nu am știut! Însă am avut timp să aflu.
În graba cotidiană după treburile persoanale, într-o anumită zi din viață, drumul meu s-a intersectat cu o pereche de căi ferate. Căile… se odihneau epuizate nu doar de căldura soarelui, dar și de emisiile tobelor de eșapament ce parcă le lăsa fără aer.
Doar că muult înainte de a ajunge în preajma lor, barierele – aceste „protectoare de viață”, s-au coborât lent din înălțimi și ne-au furat mișcarea.
Într-adevăr… erau orele optsprezece și treizeci de minute când, zilnic, un tren de călători intersecta în grabă drumul nostru. Mi-am zis: „Asta e! Nu e nici prima și nici ultima barieră la care trebuie să-mi odihnesc mașina… ”
Doar că… trenul trecuse și bariera era încă proptită deasupra asfaltului, parcă epuizată, fără putere să se mai ridice. A stat acolo minute în șir timp în care din ambele direcții marfarele defilau agale prin fața noastră. Mă uitam la ceas și nu-mi venea să cred cât timp am stat acolo.
Trecuse mai bine de jumătate de oră!
Cu toate că nu mai rezistam, mă încurajam singur spunându-mi că dintr-un minut în altul voi pleca. Vom pleca cu toții! Devenise o treabă serioasă… era ceva de genul „dacă renunț acum și mă întorc din drum nu voi ști niciodată când se va ridica bariera”. Era o luptă în interiorul meu, după atâta timp de așteptare…
Doar că înainte să fac eu vreo mișcare, văd pe cineva dinaintea mea că nu a mai rezistat. Pentru el a fost deja prea mult. A întors și a plecat pe un drum ocolitor doar ca să se afle în mișcare și pentru a ajunge la un moment dat în același loc.
Dar nu asta e esența reacției sale. După ce a plecat accelerând nervos și încruntat pe situație, barierele s-au ridicat fix la cinci secunde în urma lui. Cinci secunde care pentru el au fost o eternitate.
Cinci secunde până la libertate.
Când l-am văzut cum a reacționat m-am gândit imediat la cei care eșuează în a-și trasforma visurile în realitate. Renunță prea ușor. Renunță atunci când dau de greu. Renunță când reușita este atât de aproape. Cum s-a întâmplat și cu el când a renunțat fix înainte de succes.
Se spune (și confirm asta, fiindcă „am jucat acest rol”) că înaintea succesului vine obstacolul cel mai mare. În cazul meu refuzul celor douăzeci și nouă de edituri a fost copleșitor. Am vrut să renunț de multe ori pe acest drum și renunțam sigur dacă și a treizecea mă refuza (așa îmi pusesem obiectivul). Dar apoi am realizat cât am greșit de mult gândind în felul acesta.
Dacă ai un vis și dorești ca el să devină realitate atunci eșecurile trebuie să devină experiențe din care să înveți, din care să iei doar ce e mai bun și nimic altceva. Să devină trepte pe o scară la capătul căreia îți poți atinge visul cu propriile mâini…
Cum am o vorbă pe care-o repet des: „Dacă ați ști ce vă așteaptă la capătul visurilor n-ați mai renunța… niciodată…”
El a renunțat fix înainte de succes. Și mai sunt mulți ca el…
Vă îmbrățișez cu drag și cu răbdare 😉 ,
Liviu
PS: TU… tu renunți atât de ușor la visurile tale?
____
E posibil ca această întâmplare să fie adevărată.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. 
