Am jurizat un concurs de scris

 

 

Vara asta am facut tot ce mi-a trecut prin cap, chiar și o jurizare de scrieri! 🙂

 

Salutări de bine tuturor,

 

        În luna august 2021 mi-am intersectat existența cu echipa de la iziBac pentru a participa în calitate de „judecător” la un minunat eveniment de „writing contest” – așa cum l-au promovat ei. mai pe românește am jurizat un concurs de scris.

 

        M-a încântat această propunere mai ales că era prima de acest fel la care participam, iar cu această ocazie am și experimentat pe pielea mea ce înseamnă să citești creații „la cald”. Toți elevii participanți au fost la înălțimeeeeeeeee, doar că eu a trebuit să evidențiez doar patru – așa era formatul…

 

        Având acceptul organizatorilor și autorilor (apreciez decizia de a-și împărtășii creațiile cu lumea-ntreagă), atașez mai jos cele patru materiale ce m-au încântat peste măsură, da rnu înainte de a da voie organizatorilor să se prezinte 🙂

 

Cine/ce este iziBac?

Stirbeti Mara cu „Tu te-ai simțit vreodată împlinit?”

Teodora Zogorean cu „Cele șase flori grisate”

Tunea Alexandra cu „Îngerul care s-a întrebat de ce”

Dumitrescu Andreea cu „Gura lumii”

 

∼∼∼∼*∼∼∼∼

 

Cine/ce este iziBac?

 

         Datorită lor eu am jurizat un concurs de scris! Așadar… 

iziBac - Learning made fun - Am jurizat un concurs de scris - Liviu C Tudose Blog - www.liviutudose.ro

 

 

 

∼∼∼∼ Materiale originale ∼∼∼∼

 

Stirbeti Mara cu „Tu te-ai simțit vreodată împlinit?”

 

        „Ai trăit vreodată un moment atât de aproape de perfecțiune, încât nu ai putut să-l descrii în cuvinte? Un moment ideal, când ai simțit că ești unde trebuie, cu cine trebuie… Punctul acela din viața ta când te-ai simțit împlinit? 

        Îmi este atât de teamă că răspunsul unora este nu. Că într-o viață de om, nu au putut găsi un moment în care să fi simțit bucuria aceea inundându-le corpul, simțind fiecare celulă că lucrează în favoarea ta, cu scopul de a ajunge la cea mai buna versiune pe care o poți avea. Și ce mă îngrijorează și mai tare, este că găsesc constant tot mai multe motive pentru care se întâmplă asta… Uitam să trăim în prezent, nu suntem mulțumiți cu noi înșine, căutam validare din partea societății, ne lăsăm ademeniți de anturaj. Se spune că fiecare dificultate prin care treci este o lecție care se va întoarce la tine de câte ori este necesar, până o vei învăța, dar “drumul” către împlinirea la care ma refer este un întreg capitol cu lecții care nu știi niciodata cum te vor lua prin surprindere. 

        E bine ca omul învață. Că instinctul lui primar este sa se ferească de eventualele greșeli la care e predispus. Greșeli de care, vrei, nu vrei, nu scapi. Nu scapi, fix pentru ca ești om, și fix pentru că ești menit să înveți din ele. 

        Așa că, nu îți fie frică să înveți!”

 

        Teodora Zogorean cu „Cele șase flori grisate”

 

        „Florile nu mint niciodată, dacă ştii la care te uiţi. Mereu am putut să deosebesc florile puternice decele slabe. Lumea consideră faptul că ele depind de mediu, şi de noi, oamenii, dar adevărul este ascuns de fragilitatealor iluzionară. Florile slabe se lasă suflate de adierile lui Eol*, uscate derazele aurii ale zeului soarelui, Apollo*, înecate de apele lui Poseidon* şi de alte condiţii create de divinităţi sau simpli muritori. Când vine vorba despre atingerea umană, ele sunt înarmate cu spini, usturime sau de o otravă care este acoperită de petale pătate cu cele mai exotice culori, de un parfum ademenitor pentru simţuri. Florile slabe nu au asemenea metode.

        Acest lucru l-am observat în cele şase vieţi pe care le-am avut. Fărâmede amintiri, senzaţii amorţite, glasuri slabe, chipuri neclare se aflau înumbrele vieţii trecute, cât şi în promisiunile vieţii noi. Singurele lucruricare au rămas intens tatuate în sufletul meu au fost faptele bune, păcatele şi florile. Îmi amintesc cu o nostalgie întipărită profund fiecare viaţă.

        În secolul al XIV-lea eram fiica unui grădinar italian şi a unei bucătărese. Lucram pentru o familie bogată care le păsa doar de ei. Mie îmi păsa de familie, de oamenii care mureau de foame pe străzi, astfel am început să le fur lucruri preţioase de care ştiam că nu o să le pese. Mă mândream cu banii pe care-i făceam necinstit, dar care ajungeau sub formă de mâncare în mâinile cerşetorilor. Schema nu a durat mult timp pentru că am fost prinsă. Îmi amintsc durerea sfăşietoare a biciului, ţipetele ascuţite şi lacrimile amare ale mamei. Tatăl meu era cel care m-a prins şi m-a predat familiei. Nu a asistat la pedeapsa mea publică şi, de asemenea, ultima amintire din prima mea viaţă.

        În a doua viaţă am fost o vrăjitoare din Grecia care îşi găsea esenţa magiei în plante. Mă ocupam cu vindecarea oamenilor bolnavi, cu îngroparea celor străini, uitaţi de lume. Dar eram mereu mânioasă pe bărbaţi din cauza tatălui pe care l-am avut în viaţa anterioară. Dintr-o ironie pură, am murit din cauza mâinilor unui bărbat şi din cauza flăcărilor care mă înghiţeau lacome pe rug.

        Gluma nemiloasă a continuat şi în cea de-a treia viaţă. Eram un bărbat care avea o grămadă de ură pe clasele înalte englezeşti. Dorian Edwards lucra non-stop pentru a avea grijă de fraţii şi surioarele lui, în calitate de servitor, dar domnul Wright era un jurnalist anonim care putea să asiste la bârfele stăpânei, la petreceri somptuoase. Erau două vieţi într-una. Era totul palpitan până când soţul stăpânei mi-a aflat viaţa secretă, după ce publicasem un articol cu aventurile, cu amanţii soţie lui, Jane Hughes. Am fost împins de către acesta de la etajul al doilea, aterizând în tufele de trandafir.

        În următoarele două vieţi am fost o călugăriţă care se dedica rugăciunilor, adăpostirea nevoiaşilor până când m-am îndrăgostit de un vagabond ajuns la mănăstire. Acea iubire a fost una toxică care m-a făcut să mă transform într-o alcoolică. Nu mai aveam credinţă. Ţin minte noaptea în care m-am strecurat într-o căruţă plină de margarete, atunci am murit înţepată de mai multe albine. Se pare că eram alergică. În cea de-a două viaţă de călugăriţă, am murit foarte tânăra. Trebuia să renovăm biserica care era veche, înghiţită de muşchi şi plante sălbatice. Curăţam acoperişul şi alunecasem brusc de pe ţigle, astfel mi-am găsit sfârşitul în apele reci ale lacului din apropiere.

        În penultima viaţă călătoream în cele mai neîmblânzite zone ale lumii unde studiam plantele şi îi ajutam pe cei defavorizaţi. A fost o perioadă frumoasă până când m-a trădat partenerul meu pentru un proiect mai profitabil, după aceea nu m-am mai ocupat de muncă, am lenevit luni de zile. Trompeta îngerilor nu era o floare  inofensivă.

        În ultima viaţă eram o florăreasă de succes, cu relaţiile amoroase eşuate. Dăruiam cele mai frumoase buchete pentru alte cupluri. Spoream dragostea altora, iar pe a mea o secam cu atâta muncă. Ultima moarte a constat prin faptul că am fost jefuită de un om mascat, drogat şi înarmat.

        Acum mă aflam în mijlocul unei grădini impresionat de mare, dar colorată în diverse nuanţe de gri. Mă irită faptul că totul este legat de flori, chiar şi atunci când sunt moartă. În faţa mea se află o făptură angelică care mi-a înşirat poveştile pe care le-am trăit.

        — Nu ar trebui să fiu în rai sau în iad? întreb îngerul direct.

        — Ba da, dar până atunci trebuie să-mi spui de ce eşti aici, m-a fixat cu privirea sa.

       — Pentru că am păcătuit, dar am şi făcut fapte bune. Pentru că am învăţat că viaţa are parte de suişuri şi coborâşuri.

        — Corect, dar este un singur lucru pe care nu l-ai învăţat.

        — Chiar vrei să stai aici o eternitate până când îmi dau seama? îmi arcuiesc o sprânceană.

       — Am timpul necesar, surâde dulce. Suflet reîncarnat, ai învăţat multe lucruri bune şi mai puţin bune. Dar sufletul tău mereu a fost învăluit de ură şi de sentimentul de neiertare, trădare. De fiecare dată când ai fost trădată, dezamăgită de cineva, nu ai uitat, iar încrederea ta în oameni devenea tot mai amorţită. În viaţă trebuie să mergi mai departe, iar tu ai avut şase unde ai rămas blocată. Speranţa ta era dispărută şi negată. Ai primit toate aceste vieţi ca să înveţi unul dintre cele mai importante lucruri din univers.

        — Nu crezi că este prea târziu pentru iertare? Sunt deja moartă, ce se mai poate face pentru un spirit lipsit de trup­?

       — Poţi să înveţi iertarea într-o altă viaţă, lipsită de umbrele trecutului. Aşa fac toţi muritorii. Învaţă cât timp îşi trăiesc viaţa.

        Mi-a întins un fir de hortensie albastră, floara iertării, iar eu am acceptat floarea.”

 

Tunea Alexandra cu „Îngerul care s-a întrebat de ce”

 

        „E un sentiment bizar să te naști știind totul. Deschizi ochii și tot ce e în jurul tău are un sens, un scop pe care-l cunoști fără să-l fi descoperit vreodată. E cu atât mai bizar când realizezi că ești atotștiutor, dar nu atotînțelegător. Încă mai sunt lucruri care te fac să te întrebi  „De ce?”  chiar dacă, prin propria-ți natură, cunoști deja răspunsul. Desigur, ceilalți îngeri nu m-au înțeles. În mare parte pentru că nu și-au pus niciodată întrebări. Poate undeva, în sinea lor nu doreau să afle răspunsurile la astfel de curiozități. Nu-i condamn. Dacă aș fi putut, mi-aș fi dosit de mult într-un cotlon ascuns al minții tot ceea ce mă macină de obicei. Dar nu pot, deși am încercat.

        De ceva vreme, printre altele, mă preocupa înțelegerea rasei umane. Știu că am fost creat pentru a-i veghea, sunt ființe efemere și fragile care au nevoie de protecția a ceva superior, divin. Asta pot înțelege. Dar ce-i face atât de speciali? De ce atât de multă osteneală pentru niște forme de viață care au trăit în beznă primii 600000 de ani din existența lor?

        Bineînțeles, nu am suflat niciun cuvânt nimănui. Dumnealui îi crease relativ recent și părea să fie extrem de atașat de ei. Nu doream să-i stric plăcerea cu nelămuririle mele. Cred că El a observat asta, fiindcă într-o zi, m-a invitat să discutăm, ca de la o ființă celestă la alta. Nu părea supărat, sau măcar surprins de curiozitatea mea. Avea o expresie senină pe chip, aceiași ochi blânzi și pătrunzători care au privit întreaga geneză și vor privi probabil cu același calm nemărginit sfârșitul a tot ceea ce există. 

       — Am auzit că ești nelămurit, Gabriel. Vocea profundă îmi reverberă în minte ca o a doua conștiință, chiar dacă buzele lui se mișcau, doar eu auzeam. Am deschis gura, însă m-a oprit cu un gest al mâinii, zâmbind indulgent. 

        — Înainte să-ți răspund la întrebare, îți voi arăta ceva! 

       Pocni din degete, modelând împrejurimile după bunul plac. Ar fi greu să descriu locul în care m-am trezit, în mare parte pentru că un neant lăptos nu se califică drept o locație propriu-zisă. Nu pentru mințile umane, cel puțin. Suprafața inferioară a neantului, podeaua, dacă ar fi să o denumesc, era acoperită cu un strat subțire și lucios dintr-un lichid transparent. Am stat ambii în tăcere preț de câteva momente, scufundați până la glezne, până când am observat că propriile reflexii se estompau treptat, lăsând loc unei alte imagini: un bărbat pe o insulă pustie.

       Era murdar din cap până în picioare, de-a dreptul costeliv, la brâu având prins un șir de frunze, pe post de îmbrăcăminte. Nu arăta prea strălucit, era de abia la începutul dezvoltării rasei umane. Stătea așezat la umbra unui copac, cu umerii căzuți și un rictus nemulțumit pe chipul turtit cu trăsături grosolane, ascultând cum foamea îi urla în stomac. Era hămesit, iar proviziile sale de hrană zăceau într-un colț, o grămadă dezolantă de fructe și legume stricate sau roase până nu au mai rămas decât semințele. Deodată, un tunet se auzi în depărtare, iar omul primitiv se cutremură, zorindu-se să-și găsească un adăpost. De aici, imaginea pieri câteva secunde.

     După câteva zile, bărbatul păru să se reîntoarcă în același loc, inspectând flămând resturile de mâncare. Scormonind printre ele, descoperi o plantă. Era micuță și firavă, însă omul se grăbi să o smulgă din pământ, studiind-o curios. Ochii i se măriră într-o expresie de uimire pură atunci când sesiză sămânța din care planta țâșnise. 

        Aici, imaginea s-a întrerupt din nou. Când a revenit, am crezut că locația se schimbase, s-a comis o greșeală. Nu era așa, ci doar eram incapabil să mai recunosc împrejurimile. De la întâmplarea cu sămânța, motivat de pericolul extincției și luminat de sclipirea de inteligență, omul reușise să deslușească agricultura.  O grădină de legume de toată splendoarea se profila acum pe lichidul lăptos. În apropiere, se putea desluși o livadă, plină de copaci rodnici, încărcați cu fructe.  Omul nu va mai flămânzi o singură zi din restul vieții. Totul datorită unei singure semințe. M-am uitat la El, însă deja mă privea cu o sclipire victorioasă în ochi. 

        — Înțelegi acum, de ce sunt speciali? m-a întrebat, un surâs indulgent înfiripându-se pe chipul blând. 

      Și adevărul adevărat este că oamenii nu sunt speciali. Cea mai mare calitate a lor e faptul că conștientizează asta. Propria nimicnicie pare să-i motiveze. Pentru că oamenii nu se nasc speciali, ci devin în timp.  Cu fiecare zi a existenței lor, trăiesc, asimilează și învață tot ceea ce se află în jur. Fiecare moment al vieții lor, fiecare experiență acumulată îi face unici prin modul în care ajung să privească lumea și să învețe cum funcționează. 

      Învață până când își dau seama cât de puține știu, iar atunci învață cu și mai mult zel. Aleargă spre necunoscut, bătătorind potecile pentru urmași, îmblânzindu-l, modelându-l asiduu până când devine un alt atu pe care omenirea să și-l însușească. 

     — Înțeleg, i-am răspuns, ca de la o ființă celestă la alta, iar El mi-a zâmbit.”

 

Dumitrescu Andreea cu „Gura lumii”

 

        „Au trecut două săptămâni de când am luat prânzul cu aproape toate rudele pe care le am. Chiar și rudele acelea care niciodată nu au timp pentru vizite, cu care părinții tăi vorbesc la telefon numai cu ocazia zilei de naştere, rude cărora le-ai uitat de mult chipul și al căror nume ți-l aminteşti din ce în ce mai greu.

      Toți ne-am adunat la un loc și se putea spune ușor că eram oameni care nu s-au mai văzut demult. Nu doar stânjeneala cu care ne atingeam obrajii și complimentele în care erai comparat cu un tine din trecut ne dădeau de gol, ci şi faptul că fiecare își acordase o atenție exagerată sieşi. Parfumuri păstrate pentru ocazii speciale, care miroseau a vechi, fard de obraz, coafuri aranjate și inele pe degete la doamne, iar, la domni, cămăși curate cu care trupul nu era obișnuit, fața bărbierită, sprâncenele tunse chiar și la cei în vârstă și borsete din adâncurile garderobei, care încă miroseau a piele. Doar aceea va fi impresia pe care o vor lăsa celorlalți pentru următorii patru, cinci ani…

       Eu una, nefiind procupată de propria persoană, mi-am îndreptat întreaga atenție către rudele mele. Două săptămâni am fost atât de dezgustată, încât nu am vrut să mai aduc în minte acele imagini, pe care acum le voi scrie ca să mă descotorosesc de ele pentru totdeauna.

       Cu aceeași stânjeneală cu care ne-am salutat, ne-am ales și locurile la masă. Fiecare ar fi vrut să reușească să evite sau să se apropie discret de cineva. I-am urmărit cum, individual sau în cuplu, își căutau un loc convenabil pentru a lua prânzul. Se întorceau grăbit și mergeau cu pași mărunți, îi ocoleau pe unii și îi luau pe alții de braţ. Cei în vârstă și cei timizi s-au așezat pe locurile rămase.

       Limbile s-au mai descleştat când au sosit cafelele și alcoolul, dar când păhărelele şi ceştile s-au golit, foamea a început să ne frământe. Numai doamnele nu mai conteneau să vorbească, pentru că foamea nu este o stare delicată. Privind la ceasurile de mână, bărbații lor se jucau trist cu tacâmurile de pe masă.

       Prima oară au venit castroanele cu salată și s-au împărțit astfel încât să treacă pe la fiecare, din mână-n mână, începând tocmai cu capătul celălalt al mesei. Am schimbat cu vecinii mei priviri sincere de frustrare. Deja cineva își punea prea mult, altul, neatent, a pus salată și pe masă, iar cu o furculiță și un deget și-a pus-o înapoi în farfurie.

      În final, din marea grijă pe care ne-au purtat-o toți ceilalți, nu au ajuns goale, ci cu o mână de frunze înmuiate în oțet, cele care se mărunțesc primele în restaurante și se veştejesc pe fundul castronului până sunt servite. Nu mi-am pus salată. Am dat mai departe.

      Farfuriile începeau să sosească rând pe rând. Cu bun simț s-a așteptat ca toţi să primim mâncarea. Unii, sofisticați, s-au făcut că nici nu au observat că li s-a adus farfuria în față, pe când alții au început să răscolească în mâncarea caldă. Dar când toți acești oameni au început să mănânce deodată, s-a dezlănțuit cel mai grotesc spectacol al umanității.

       Lângă mine, un bătrân blând al nu știu cui, căruia îi trosneau încheieturile, râșnea sarea în supa de legume. Stătea aplecat cu totul peste castronul de supă fierbinte și s-a dat îndărăt abia când i-am spus că, după mine, a pus de-ajuns. M-a privit cu ochi mari prin ochelarii aburiți și, rotunjindu-şi gura, m-a întrebat ca un copil: “Da? Așa crezi?” A gustat și nu era destul de sărat pentru el. A luat iarăși sarea și a început să râşnească și la solniță și la încheieturi. Os pe os, păreau că se vor deşuruba de braț, vor cădea în supă şi i se vor stropi ochelarii rotunzi, care se aburiseră din nou.

       De partea cealaltă se găsea o femeie dolofană, cu cercei mari. Aceasta își deschidea gura cu mult timp înainte de a-şi apropia furculița de ea. Îi puteai vedea dinții strâmbi, plombele galbene din măsele și limba pală până când își închidea gura cu grijă, să nu își atingă buzele subțiri și rujate de furculiță.

       Apoi, bărbatul său, care pesemne mâncase înainte, înfigea plictisit dinții furculiței în boabele de mazăre, sprijinindu-şi capul de cealaltă mână. Ar fi vrut să iasă la țigară și aștepta momentul acesta de după masă. 

     Față în față stăteau un băiat agitat de vreo doisprezece ani și un bătrân bolnav de diabet. Uitându-te de la unul la altul, puteai cuprinde toată viața: cum primului îi cădea mâncarea din furculiţă şi cum celuilalt – din gură. 

      Prea multe guri murdare plescăiau cu zgomot, zâmbeau și râdeau; bărbați cu frimituri de pâine în barbă și mustăți înmuiate cu supă, femei vorbăreţe, fără ruj pe buze, acoperindu-şi gurile cu mâinile, îngrijorate că le-au rămas resturi printre dinţi, şi copii mânjiţi de sosuri, care se întindeau din ce în ce mai mult pe faţă, pe bărbie și pe degete, cu cât erau mai tineri. Cum cei mai mulți au terminat, discuțiile s-au reaprins, paharele s-au umplut din nou, şi au mai rămas numai aceia care rămân întotdeauna, despre care te întrebi dacă mănâncă prea încet sau prea mult.

      Obosită, mă uitam lung peste masa acoperită de un strat gros de șervețele folosite, murdare de sosuri și de salivă, la zecile de pahare cu urme de grăsime prin care nu puteai vedea limpede. 

Am cerut febril câteva felii de lămâie pe care le-am sorbit de zeamă, în tăcere, pentru restul după-amiezii.”

 

∼∼∼∼*∼∼∼∼

 

               Și uite așa am jurizat un concurs de scris!  😀  Patru scrieri diferite de la patru oameni diferiți, pentru că „nu-s doi la fel”! Iar peste ani, când autorii acestor texte minunate vor vrea să ducă scrisul la un alt nivel poate vor găsi aici informații prețioase care să-i ghideze cât de cât spre visurile lor:

 

cum am publicat cartea de debut

cum am ales editura pentru cartea de debut

cum am promovat (gratuit), ca autor, cartea de debut 

cum am promovat (contra cost), ca autor, cartea de debut 

 

 

Multă baftă tuturor celor care ați decis să vă urmați visurile,

Liviu – un visător

 

P.S.: Dacă ești pasionat de scris și ai vreo întrebare legată de îndrumare în acest sens, dă-mi de știre în comentariile de mai jos. E posibil să am și un răspuns!🙂

 

_____

E posibil ca această întâmplare să fie adevărată.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. 🙂

 

 

Apreciez recomandarea acestui articol:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Supraviețuirea unei civilizații. Cercul de Foc - Liviu C Tudose - www.liviutudose.ro - Achiziționează exemplarul tău - Pop-up

Dacă ați ști ce vă așteaptă la capătul visurilor n-ați mai renunța... niciodată...
Pentru exemplarul tău alege una dintre librăriile online:

Libris.ro

Cărturești.ro

eMAG.ro

Librărie.net