Hei! Salutări!
Astăzi am o poveste proaspătă despre o întâmplare ploioasă… o întâmplare care m-a marcat și cred că a schimbat oarece în mine… un fel de „când renunți la confortul din interior trăiești viața fără regrete”.
M-am gândit dacă e bine să scriu despre ea sau nu… și-atât de bine m-am gândit că m-am hotărât!
Totul a început într-o zi mohorâtă de toamnă în care ploile abundente își făceau efectiv de cap prin urbea mea. Era una din acele zile în care n-ai fi vrut să ieși din casă, dar nu prea aveai de ales…
Hopa sus în mașină și la drum! Și în timp ce mergeam eu așa pe drumurile patriei pe o ploaie enervant de abundentă la un moment dat, între două localități, s-a format un ambuteiaj, așa ca din senin… înaintam încet, „bară la bară” parcă fără niciun viitor.
Ajungând la primul sens giratoriu observ că mașinile înaintau cu greu pe sensurile principale. Ies cu greu din sens, iar după ce roțile mașinii se mai învârt de câteva ori, văd din depărtare pe contrasens o mașină oprită cu avariile puse. Îmi zic că probabil s-a întâmplat ceva nedorit și în înaintarea mea „melcoasă”, cu cât mă apropiam mai mult de locul cu pricina cu atât era mai clară imaginea a ceea ce se întâmplase.
Chiar dacă am trecut pe lângă acea mașină oprită, am observat, atât cât mi-a permis ploaia torențială, o doamnă ce încerca necontenit să-și urmească cutia cu patru roți, însă fără prea mare succes. Mașina era „rece” la reacțiile insistente ale stăpânei. La fel de rece eram și eu, erau și toți cei care treceau pe lângă ea.
Nimeni nu s-a oprit. De ce ar fi făcut-o? Când afară era o vreme dureros de „câinoasă”…
Fiecare își vedea impasibil de drumul lui, de direcția lui, de problemele lui. La fel și eu. Ce aș fi avut de câștigat dacă mă opream s-o ajut? Ce ar fi zis lumea care mă vedea acolo lângă un străin?
Am continuat drumul plin de sentimente și resentimente până la următorul sens. Unde parcă cineva îmi spunea „hai, te rog, întoarce-te”… mă implora… imaginea deznădejdii mă urmărea mereu… Era dureros, dar n-am putut! Eram la fel de nepăsător ca stropii de ploaie ce-mi loveau puternic mașina și parcă le simțeam… așa, una câte una până-n adâncul sufletului…
Nu m-am întors. Eram prea laș. Mi-am continuat drumul liber de-acum… să cuceresc noi teritorii. M-am gândit că ăsta-s eu și nu e loc de schimbare. „Avem să trăiesc așa tot restul vieții?” mă întrebam… În fond nu era nimic grav. Doar o mașină stricată în ploaie. Mă învinovățeam, apoi mă consolam și mă iertam singur…
Dar cu regretul ce fac? Sentimentul acela ce nu-ți dă voie să trăiești. Ți se pune de multe ori ca un nod în gât și o umbră pe suflet doar când te gândești că era în puterea ta să faci lucrurile mai bune, dar nu le-ai făcut… cu toate că o parte din tine ar fi vrut să le faci…
Drumul a continuat… mereu continuă…
Dar nu și eu. La următorul sens (al treilea) m-am întors din drum. Mda, mi-am făcut curaj! Am învins frica! Dar nu mai eram pe drumul cel bun. Am condus înapoi cu speranța că cineva să fi intervenit înaintea mea, ca drumul să fie mai fluid. Dar m-am înșelat.
Când renunți la confortul din interior, trăiești viața fără regrete? Oare așa să fie?
Susținut de același peisaj bacovian am oprit și m-am dus la mașina doamnei. Făcusem doar doi-trei pași și deja simțeam apa care îmi scălda tot trupul. Încercam să-mi feresc ochelarii de stropii gigantici… dar în zadar…
— Bună, sunteți bine? am întrebat atât de calm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Nu știu, domnule… îmi pare rău, dar nu mai pornește, se scuza o doamnă la o vârstă respectabilă, care continua la fel de precipitat:
— Să știți că l-am sunat pe mecanic și a spus că o să ajungă…
Nu știu ce se întâmplase, dar bateria era „stoarsă”. Concluzionă pe loc, după o verificare din priviri, „mecanicul din mine”.
După ce am convenit de comun acord cu doamna asupra strategiei tehnice, am împins la mașină luptându-mă cu drumul, cu ploaie, cu lumea care mă judeca din zecile de mașini confortabile și uscate pe interior ce treceau pe lângă noi. Îi priveam cum mă privesc. Cum îmi vorbesc din priviri. Cum că ei n-ar fi făcut vreodată așa ceva… știu… îi înțelegeam perfect. Nici eu n-am făcut-o câteva minute mai devreme…
Am împins mașina câteva sute de metri până am găsit o parcare pe marginea drumului, iar înainte de a ajunge… ud și obosit (nu în fiecare zi împing mașini pe ploi torențiale, eu, cel cu un fizic impunător) aud o voce:
— Haideți că vă ajut și eu! V-am văzut de pe partea cealaltă că sunteți singur, îmi spunea un domn care a renunțat și el la confortul din „interiror”.
Parcă am simțit un sentiment de mulțumire… că nu totu-i în zadar… mă simțeam atunci de parcă puteam împinge și un munte, fiindcă nu mai eram singur…
Am parcat mașina în siguranța printre mulțumirile de sănătate ale doamnei. I-am mulțumit și eu la rândul meu celui care ne sărise în ajutor. M-am urcat la volan ud până la piele, dar senin pe interior…
Câteodată când renunți la confortul din interior, trăiești viața fără regrete! Câteodată viața te trage de mânecă și te roagă să faci lucruri pe care nu ești obișnuit să le faci. Dar dacă-ți invingi fricile… simți gustul vieții… eu l-am simțit…
Cu aleasă considerațiune,
Liviu
_______
E posibil ca această întâmplare să fie adevărată.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. 
