Salutare oameni faini,
Am scris un articol kilometric despre atât de multe cauze care m-au făcut să urăsc cititul, însă mai apoi, având o revelație, m-am gîndit cum totul s-a rezumat la o singura frază: libertatea de exprimare.
Asta-i tot! Mno, dacă nu aveți stare și curiozitatea vă macină să aflați de ce nu mi-a plăcut să citesc, atunci urmăriți-mă în continuare.
Libertatea…
Dacă nu ai libertatea de a face lucruri… indiferet în ce domeniu atunci vii mereu cu scuza că „trebuie”:
– trebuie să mănânc porcăriile astea nesănătoase ca să supraviețuiesc, că nu-mi permit atlceva mai bun;
– trebuie să merg la locul ăsta de muncă pe care nu-l suport pentru că altfel nu am bani;
– trebuie să suport toate porcăriile care ies din gura vecinilor fiindcă nu-mi permit să-mi caut un loc mai liniștit;
– trebuie să mă prefac că-i plac ca să am liniște în viață
– trebuie să fiu de acord cu ei că altfel se supără pe mine
– trebuie, trebuie, trebuie… mai continuați și voi în comentarii
Așadar, când începi fraza cu ”trebuie” înseamnă că nu ai liberatea de decizie… practic ești închis într-o temniță imaginară a conștiinței, a sufletului, a ce vreți voi.
Așa și la mine – celui ce nu-i plăcea să citească, fiindcă în copilarie auzeam mereu același lucru:
TREBUIE să citești. Fără alte explicații! Dacă totuși aveam nesimțirea să întreb „de ce trebuie să citesc așa ceva?” primeam un răspuns sec: „Pentru că așa trebuie” (asta în cel mai fericit caz) 🙂
Iar dacă „trebuie” a răpit libertatea atunci „dezgustul” care aștepta după colț m-a înhățat fără prea mari regrete.
Asta a fost așa… de intro… să vă explic…
De ce nu mi-a plăcut să citesc este întrebarea care m-a frământat o perioadă bună de vreme, însă doar după ce am redescoperit plăcerea cititului. 🙂
Am dat timpul înapoi și am analizat fiecare reacție adversă a subsemnatului în momentul în care intra în contact cu acele litere așezate ordonat… și ce am descoperit m-a minunat și întristat deopotrivă.
Dar până a vă descoperi secretul meu bine îngopat în negura timpul parcă aș prefera să punctez câteva aspecte generale sau mai bine „scuze generale” pe care le trimit la înaintare majoritatea celor care nu au cititul la inimioară. Haideți împreună cu mine să demontăm aceste scuze bucată cu bucată. Sper să și reușim…
Plecăm, bineînțeles, de la harta alăturată care nu ne așează pe un vreun loc onorant, ba dimpotrivă.
Prima scuză:
Nu-mi place să citesc pentru că nu am timp de așa ceva. Viața personală care mi se învârte într-o rutină infinită nu-mi dă pace să mă mai gândesc și la alte bucurii ale vieții… așa că de citit… nici atât…
Demontarea scuzei:
Este cea mai întâlnită scuză pentru a nu face ceva constructiv, pentru a evolua, pentru a ieși din starea de confort. Când îți este teamă de ceva – buuum!!! – bagi scuza cu „n-am timp”. Dacă ne-am pune ordine în idei și ne-am organiza în așa fel încât să ne îndeplinim toate atribuțiile atunci cu siguranță ne-ar mai rămâne câteva minute și pentru lecturat. Totul ține de voință până la urmă.
A doua scuză:
Să știi că am încercat de câteva ori să citesc dar am lăsat-o baltă. Nu știu dacă doar pe mine, dar cititul mă adoarme fantastic de repede. De parcă ar fi pe-acolo, printre paginile cărților vreun praf ce-ți induce starea de somnolonță. Defapt cred că știu de la ce vine… nu sunt imagini, iar dacă nu sunt imagini, ochiul obosește. Clar!
Demontarea scuzei:
Încearcă să citești de antrenament… cinci-zece pagini. Într-un loc liniștit, luminat și bine aerisit. Crede-mă… e un început… și nu doare! 🙂 De adormit… nici atât! Nu te doboară somnul chiar atât de repede! 🙂
A treia scuză:
Nu prea mai ai ce citi. Nu mai sunt subiecte interesante cum erau odată! Parcă totul se repetă acum… nici scriitorii contemporani nu mai au creativitate. Aiurea. Și sincer vă spun că e plictisitor din cale-afară.
Demontarea scuzei:
Eu cred că aici nu mai este vorba de a nu găsi material de lectură. Fie vorba între noi, în ultimii ani se publică la foc automat, lucrări care acoperă cu generozitate orice domeniu, oricât de nesemnificativ ar fi el.
Deci, doar să vrei și cu siguranță găsești ce să citești. Problema este alta: nu prea mai ai ce citi pentru că nu ști ce să-ți dorești a citi. Rătăcești fără vreun scop major căutând realizarea însă fără a te implica în concretizarea ei.
Dacă-ți dorești bani, citește cărți de afaceri, investiții, finanțe. Dacă-ți dorești șlefuirea caracterului, a personalității, atunci citește lucrări de dezvoltare personală. Tot dai rateuri în dragoste și/sau dragostea adevărată o consideri o himeră? Ohh, da, acum poți descifra orice necunoscută prin multitudinea de cărți. Citește, citește, citește și peste ani vei fi o altă persoană pe care n-o vei mai recunoște, uitându-te înapoi…
A patra scuză:
La ce-mi mai trebuie citit când găsesc totul pe internet la un click distanță. E inutil să stau cu orele să citesc ceva când pe online găsesc un rezumat în/de câteva minute.
Demontarea scuzei:
Pff… păi și cu mintea ce facem? Dar cu subconștientul nostru? Cititul e ca și cum ai avea o daltă și un ciocan și ai sculpta în minte pentru totdeauna. Exercițiul constant modelează mintea la fel cum sculptorul dă viață unei bucăți de stâncă.
Din aces motiv cele mai multe filme de la Hollywood nici nu se compară cu cărțile din care au luat naștere. Știu… descrierile amănunțite obosesc… dar rezultatul final e altul. Depinde de fiecare dacă vrea să meargă pe drumul corect sau caută mereu o scurtătură…
A cincea scuză:
Valabilă mai ales în cazul adolescenților și ar suna cam asa: Nu mă lasă părinții să citesc. La câtă treabă avem în fiecare zi… asta mi-ar mai trebui să mă vadă că nu fac nimic și stau cu o carte-n mână.
Demontarea scuzei:
Poate vi se pare ciudat, dar este adevărat (am întâlnit cazuri). Sunt multe astfel de neajunsuri și le auzim la tot pasul, mai ales în mediul rural, unde munca fizică, fie ea și pe lângă gospodărie este mult mai importantă decât tihna unei hârtii scrise. Și oricât de mult m-aș gândi la variante de reușită prefer totuși să amintesc zicala: „las că mă fac eu mare” 🙂
Mai sunt scuze?
Poate or mai fi! E plin internetul de ele. Însă niciuna dintre cele de mai sus nu oferă un răspuns la întrebarea mea: de ce nu mi-a plăcut să citesc?
O a șasea scuză…
se referă strict, în cazul meu, la școală! Mda… ați citit bine… școala a născut niște monștrii în mine care m-au îndepărtat de citit. Și cel mai trist e că, cu greu am reușit să elimin din minte acest neajuns și să repun cititul la loc de cinste.
De ce spun asta?
La orele de română eram obligați – subliniez – eram obligați să învățam zeci de pagini cu comentarii literare care „ne vor ajuta la viitoarele examene”. Și nu puteai tu să spui așa cu cuvintele tale cam ce crezi despre o anumită lucrare (a te exprima liber se mai spune în zilele noastre), fiindcă ratai multitudinea de etape care musai trebuiau amintite, fiindcă vreo „minte luminată” a încurcat libertatea copilăriei cu obligația maturității dându-i un nume grăitor: „modelarea caracterului”.
Cine-și mai mintește că în acea perioadă se publicau cărți doar cu comentarii care trebuiau învățate (sper să nu mai fie asta și acum)! Vă dați seama!? Adică exprimarea ta liberă nu se încadra în baremul respectiv. Sau probabil profesorul care corecta nu știa cum să dozeze informația 🙂 Cu alte cuvinte… vorbeai prostii… sau se voia ca toți să devină peste ani absolvenți de Litere. Creativitatea era înăbușită brutal… am simțit de multe ori cum școala mă strică. 🙁
Ori când vorbești liber despre ceva nu-ți mai stă ție gândul la nu știu ce concepte sofisticate pentru mintea ta. Toată această „obligațiune” repetată tragic an de an de un sistem ce-i vrea pe toți aliniați la același standard m-a făcut nu doar să nu-mi placă cititul, ba chiar să-l urăsc. Ura… eram acum rezultatul a ceea ce eram obligat să citesc: cărți și comentarii, marea majoritate sumbre, cu un puternic impact negativ asupra dezvoltării unui copil!
M-am gândit și la partea mea de vină… sunt obiectiv din fire… ascult orice variantă și mai apoi trag concluzii. Puteam cu ușurință să mă detașez de școală, însă îmi era imposibil. Copil fiind, dacă deprinzi unele metode greșite care-ți sunt predate ca fiind cele corecte atunci cu greu te mai faci bine. Sau probabil am fost eu mai… slab de înger…
Da, mi-a fost greu… și tocmai după aproape douăzeci și cinci de ani de atunci o carte mi-a scurt-circuitat existența. De ce? Poate pentru că nu-mi era bine. Poate pentru că voiam să fiu/să devin altcineva, să evoluez. Să mă eliberez de sub lanțurile invizibile care mă ancorau într-o realitate mincinoasă.
Denumirea cărții m-a atras atunci: „Cel mai bogat om din Babilon”. Ajunsese poate nu întâmplător în casa mea, acolo unde singurele cărți existente spuneau doar povești dramatice, pline de ură, invidie, război… exact ca în școală…
Aceasta îmi vorbea despre bogăție, despre cum să-ți urmezi visurile, despre cum nu e nimic rău în a greși. În a face ce vrei și când vrei. Și ghici ce?! Nimeni nu te judeca… Îmi mai vorbea despre secretele eterne ale succesului… și simțeam cum îmi vorbește liber…
De-atunci am prins gustul cititului. Pentru că am găsit ceva pe placul meu sau pentru că nu mă mai simțeam obligat să-mi încarc mintea cu toate gunoaiele care nu aveau să mă ajute-n viață? Eu am găsit răspunsul la întrebare. E trist că am pierdut atât de mulți ani… și e mai trist că mulți alții vor rătăci ca mine la infinit fără a avea ocazia să descopere vreodată frumusețile dintre coperțile cărților pe care TU DECIZI să le citești.
Uhh… mi-am luat un bolovan de pe suflet… 🙂 Nu că ar interesa pe cineva, însă doar am vrut să subliniez faptul că de multe ori… lupul e pus să păzească oile…
Nu mă credeți? Bine! Atunci uitați-vă iar pe harta de mai sus și explicați voi de ce, din Europa, tările cu cei mai mulți cititori sunt și cele care se găsesc în topurile mondiale la sistemele educaționale? Dar despre experiența mea cu școala românească într-un următor articol.
În fine…
Dacă, ca printr-o minue, prezentul articol va fi citit de cineva care nu are la suflet cărțile (mă îndoiesc de asta), le adresez un mesaj: „Căutați cărțile de care aveți nevoie. Ele există. Citiți-le! Nici nu vă gândiți cât ați pierdut până acum că le-ați ținut la distanță.”
Tocmai v-am spus de ce nu mi-a plăcut să citesc. Voi ce povești aveți în legătură cu cititul? Aștept păreri cu argumente 🙂
Alte articole din aceeași categorie – Viață de scriitor:
CUM NU M-AU CONVINS EDITURILE SĂ-MI SCHIMB CARTEA DE DEBUT
∼*∼
CUM AM ALES EDITURA PENTRU CARTEA DE DEBUT
EDITURI CARE PUBLICĂ DEBUTANȚI
∼*∼
CUM AM PROMOVAT (GRATUIT), CA AUTOR, CARTEA DE DEBUT
CUM AM PROMOVAT (CONTRA COST), CA AUTOR, CARTEA DE DEBUT
∼*∼
CUM AM PUBLICAT PRIMA MEA CARTE ELECTRONICĂ – EBOOK
CUM AM PUBLICAT CARTEA DE DEBUT
_____
E posibil ca aceste informații să fie adevărate.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. 
