O împlinire sufletească
Se-ntâmplă de multe ori, poate chiar în fiecare zi, dar suntem prea grăbiți să descifrăm detaliile vieții care ne-ar putea oferi la final de zi o împlinire sufletească. Așa sunt și eu, cum probabil sunteți și voi sau o mare parte dintre voi. Dar când începi să realizezi ce putere au lucrurile aparent banale parcă simți că trăiești cu adevărat.
Astăzi vă voi povesti prin ce întâmplare am trecut…
Ajunsesem în oraș dis-de-dimineață cu treburi importante și principalul neajuns când ești cu mașina este… locul de parcare. Poate mulți m-ați întreba: „și unde găsești o împlinire sufletească într-un loc de parcare?” Păi totul a început cam așa…
Parcând pe ultimul loc liber, am așteptat o perioadă în mașină (ajunsesem prea repede – îmi place să fiu punctual) și la un moment dat cineva a vrut să plece. Cum mașinile mai că erau lipite una de cealaltă, persoanei respective i-a fost extrem de greu să-și scoată mașina din parcare. Pentru cunoscători și/sau pentru cei ce au trecut prin asta cred că înțeleg momentul în care nici măcar oglinzile laterale sau retrovizoare nu-ți sunt de folos. Scoți capul pe geam aruncându-ți privirile cât mai departe astfel încât să vezi și acel milimetru care te-ar putea salva. Și uite tot așa și respectivul șofer se zbătea sperând să reușească într-un final.
Ehhh… eu ce făceam? Priveam curios din mașină dacă o să reușească sau nu! Că e tare fain să te uiți la altul cum se chinuie, așa-i? Până într-o clipită care m-a luminat pe de-a-ntregul și-am ieșit iute în ajutor. Cu multe semne repetate, am reușit oarecum să fiu și eu de folos. Șoferul a reușit într-un final și a plecat mulțumindu-mi pentru „efortul” de a-l îndruma.
Acum, cred că realizați cum mă simțeam eu! Uhhhh… era un sentiment atât de plăcut încât îmi venea să strig de fericire. Am intrat în mașină și prin minte mi-au trecut toate secundele în care eu făceam o faptă bună.
Aș vrea să spun că asta e toată povestea, dar ce e mai frumos abia acum începe…
Tresărind din aburii mândriei personale, acea mândrie care te lovește când tu crezi că ai făcut o faptă bună, realizez că trebuie să plec pe unde aveam treabă. La întoarcere, dau să intru în mașină și să plec, dar pleacă dacă ai pe unde… Singura intrare/ieșire în/din respectiva parcare a fost blocată de o persoană (poate nu rău intenționată) care și-a „așezat” mașina în așa fel încât nu puteai intra/ieși în siguranță din parcare. Cu alte cuvinte mă loveam, oarecum, de același obstacol ca persoana pe care-o ajutasem câteva zeci de minute mai devreme.
Și ce am de făcut? Nimic! Doar că timpul trecea și nu în favoarea mea, iar asta făcea ca mai mulți șoferi să se adune nemulțumiți comentând de pe margine. Unii ca simplii spectatori, iar alții ca actori principali.
Măsurând „ochiometric” locul liber dintre mașini pe unde ar fi trebuit să mă strecor, mi-am zis că sigur voi reuși. Oricum, alternativa era să aștept muuuult și bine până când persoana cu pricina venea la mașină. Dacă-mi vedeam de ale mele poate mă măcina regretul de a nu fi încercat. Și punându-mi rapid ordine în idei, mă urc la volat hotărât să scap din captivitate.
„Acompaniat” de pe margine de vreo trei curajoși, aflați acum în ipostaza în care mă aflasem eu mai devreme, am început să „merg pe mâna lor” în clipa în care „oglinzile mă abandonaseră” și pe mine atunci când aveam mai mare nevoie de ele. Trăiam într-o acțiune similară unei reclame de la tv cu gesturi precum: „ia-o așa, fă-o așa”, doar că atunci când speram că am reușit, aud o voce clară ce-mi trântește câteva cuvinte scurte fix lângă ureche: „Gata! Asta a fost tot! Te-ai blocat! Nu poți ieși! Du-te înapoi!”
„Și-acum eu ce fac?” îmi spuneam. „Am ajuns până aici ca să mă duc înapoi?” Eram foarte aproape, dar dacă nu merge, nu merge și gata! Cu toate că eu parcă voiam să cred că se mai poate face ceva, însă semnele celor prezenți îmi spuneau contrariul. Dar când să mă resemnez și eu aud o voce puternică venită de departe: „Hai că merge!”
Toți negativiștii muțiseră!
Dacă era să le aud gândurile probabil spuneau toți la unison ceva de genul „N-are cum! Tu nu vezi cum e așezat!”
Și totuși domnul, se pare, cu o vastă experiență în domeniu, își începe pledoaria apropiindu-se de mașina mea, folosind cuvinte care m-au uimit: „Ia maxim la dreapta! Așa! Jumătate de roată înainte! Stop! Jumătate de volan la stângă! Stop! Dă-i în spate ușor până îți spun eu! Așa! Stop!” și muuulte, muulte alte asemenea vorbe codificate ce n-au venit neapărat în ordinea asta dar care mi-au adus libertatea într-un final!
După acest episod interesant din acea parcare mi-am dat seama că poate karma într-adevăr există și că doar fiind conștienți de anumite lucruri avem partea de mici bucurii, de-o simplă împlinire sufletească.
Până la urmă este vorba despre a nu renunța niciodată! Fie că ne referim la o realizare notabilă sau pur și simplu pentru a ieși dintr-o parcare aglomerată, trebuie să mergem până la capăt, iar eșecul nu trebuie să fie o opțiune!
Și dacă nu l-aș fi ajutat pe acel șofer, oare eu mai ieșeam la timp din parcare? Nu vom ști asta niciodată…
Cu aleasă considerație,
Liviu
_____
E posibil ca această întâmplare să fie adevărată.
Până la proba contrarie, considerați articolul un pamflet. 🙂
